(VIII)
E deja 5 decembrie. Nici nu am realizat când a trecut timpul...e 18:09. Parcul e invadat de o ceață deasă ce aproape mă lasă fără aer. De ieri seară s-au aprins beculețele colorate...asta e definiția pură pentru sărbătorile lui „decembre”; steluțe roșii sau albastre, fulgi de zăpadă gălbui, clopoței cu fundițe; zgomote de mașini grăbite, baruri goale; brăduți de beteală „desenați” pe geamurile carmangeriei... Tind să mă întorc acasă, dar...mai rămân; în frig; lângă copacii fără haine.
„I wanna go home” aud urechile-mi amorțite. Aș vrea să mai pot simți bucuria venirii Crăciunului, nerăbdarea care îmi inunda întregul univers; ca înainte, cand eram copil... Totul și-a pierdut din farmec. Și cred că eu am întreaga vină pentru asta. Nimeni nu-mi poate reda Crăciunul. Doar eu trebuie să mă lupt să-l recuperez. Și asta, dacă îl vreau cu adevărat înapoi... Mereu îmi spun și sper că cineva va veni și-mi va returna tot ce am pierdut. Nimeni nu se simte obligat să facă asta. Sau nimeni nu vrea, nu știe...ori nu poate. În definitiv, totul ține doar de mine.
*
23:17...6 decembrie...stau în bucătărie... Am chitara în brațe. Nu cânt. Ascult. Staind - „Everything Changes”. Am văzut link-ul la melodia asta postat pe profilul de facebook al unui prieten; fost iubit.
Amintiri? Nu foarte multe, dar suficiente cât incă să mai doară. Speranțe? Deloc!. Au fost alungate demult. Dor? Da...dar numai de...seara în care am plâns...și eu...și...cel ce acum se ascunde de el însuși. Atat. Și nimic mai mult. Paradox - Acum plâng pentru că asasinul sufletului meu și-a schimbat identitatea; și nimic nu doare mai rău decât o suliță înfiptă de două ori în aceeași rană și răsucită până când șiroaiele de sânge, căzând în agonie, îmi râd în față și-mi spun că sunt o altă fraieră pe lista muribunzilor.
*
Am părul ud, miroase a nucă de cocos...oftez, iar ochii-mi plouă cu fulgi de sare; privesc în gol; prea des de ceva timp. Aș mânca portocala de pe masă, dar îmi place să o privesc. Nu-i o simplă portocală...îmi șoptește prin mireasma-i dulce...și zâmbesc.
Amintiți-mi că lumea e afară, înainte să mă îndepărtez prea mult. Încep să prind drag de lumea cea nouă. Și visez; cu ușile închise. Și ce rost are? Pentru ce? Dacă nimeni nu deschide... Deschide-mi!! Deschide-mi și lasă-mi visul să plutească, să se așterne, să alerge, să viseze la rându-i, să facă ce vrea!. Lume egoistă, ce curmi dorințe, lasă-mi măcar atat.
*
Cum te mai poți gândi la cineva după ce te-a făcut să suferi? Cum mai poți plânge pentru că ți-e dor de momentele în care erați împreună? Deși la final, tot ce a fost în stare să-ti spună a fost „Îmi pare rau că spun asta, dar nu mă mai cunoști, nu te mai cunosc.” Cum să te mai gândești la „persoana” respectivă??? Cum??? De ce??? Oare există și altceva decât idioți care nu merită...? Există undeva, pe tot Pământul ăsta, acel Cineva care într-adevăr e capabil să-ți (re)dea totul?!
Nodul din gât mă face să mă îndoiesc că ar fi...
O să înot în cotinuare în iluzii deșarte; o să fiu iar răpusă de gânduri stravechi și o să mă las purtată de valurile de mătase neagră din camera timpului...