(VI)
Am o boală incurabilă!. Caut răspunsuri la întrebări ce nu au loc în gașca de prieteni. Nici măcar în familie. Ce e aia familie? Familia mea, în momentul de față, sunt eu!. Pleoapele îmi cad; somnul mă răpește, mă duce în locuri stranii...
*
Iar mă năpădesc amintirile. De data asta, mi-e dor de Sibiu. De Ramona, prietena din facultate; chiar și de internalul ăla de căcat. De colegele de cameră; de ciupercile de la dușuri sau de mâncarea care îmi provoca mereu greață. De castani...de Parcul Tineretului, de șah...de nopțile din Piață. De barul de la facultate...de doamnele „peda”. De berile ascunse sub pat; de povestea internatului; înfricoșător!. De compunerile făcute la franceză de Anca pentru fetele de acolo. De coșmarurile Denisei sau de lecțiile de „ardelenească” ale Georgianei... De casele ce parcă stăteau să se dărâme. De Podul Mincinoșilor...de TOT!.
*
Podul spre Cetate e ca un cimitir ce are mult prea multe cruci. Aș vrea să-l ocolesc, dar ăsta e singurul drum. Să mă-ntorc, nu pot...semnul „sens unic” nu-mi permite. 17:30, miercuri, 24 noiembrie. Licurici dansează valsul morții.  17:42. Am ajuns în Câmpina. L-am văzut pe cel al cărui nume nu-l voi spune niciodată, fuma, își vedea de drum. Am trecut pe lângă el ca și cum nu l-aș cunoaște. Tic-tac, tic-tac - ceasul...tic-tac-tac, tic-tac-tac - puls nocturn. Fard negru, ochi în lacrimi, dezastru. Club Live. Bere multă, săruturi ținute sub secret, Franci... Euforie - pas!. Aud în boxele mașinii cu care mă întorc în Breaza „please forgive me!” - what if I can't?? What if I don't want to? Whatever...ca festivalul de toamnă de la Sinaia... Sunt beată, iar șoferul ăsta conduce groaznic. Trebuie să ajung la bar. Bani nu mai am, dar trebuie să plătesc o bere. O să dansez la bară pentru asta! În cazul în care nu mă trezesc din starea sublimă de amețeală.
De ce am senzația că toți facem tâmpenii când suntem sub influența alcoolului?! Poate nu sunt doar tâmpenii, poate doar așa avem curajul să ne arătăm adevărata față. Suntem curve dacă sărutăm un băiat pe care îl găsim atrăgător, dar pe care știm că mâine nu-l vom mai băga în seamă, pur și simplu pentru că nu e „genul nostru”? Vorba aia: „pana mea!”, verde, de 0.46, luată din Ploiești de la Magazinul de Muzică, încă dinainte de a-mi lua chitara. Nu mai pot scrie nimic acum. Nu am pic de coerență.