(IV)
Îmi amintesc și acum leagănul din curtea bunicilor. Era unul cât se poate de banal, făcut de bunicul meu, tatăl meu spiritual. Era atârnat de o creangă a corcodușului din colțul casei. Am iubit acel leagăn până în ziua în care a fost tăiat copacul...apoi am plâns. Era locul unde puteam să visez, puteam să fiu cine vroiam eu să fiu, fără să mă condamne cineva. Acum nu a mai rămas decât umbra fadă a rădăcinii. Totul se întampla pe când eram la grădiniță. Nu știam eu prea multe, dar simțeam răutatea lumii, chiar a vieții. La 11 ani, am făcut o semi-pareză din cauza sperieturilor aproape zilnice. Tatăl meu (biologic) devenise alcoolic. Lucra ca tâmplar la o fabrică din Câmpina și ca pompier pe tura de noapte în același loc...24/48. Când încă eram la grădiniță, în zilele în care nu muncea, venea să mă ia acasă - ce gest frumos din partea lui - în stare de ebrietate avansată fiind - eh...acum ce să mai zic...? Mai mult eu îl îndrumam pe calea către casă. Asta până m-am obișnuit să merg singură până la „Arta Casnică”, unde era mama angajată și mai apoi direct la bunici. Impropriu spus la bunici. Veneam în casa asta doar când era bunicul. Bunica nu a fost apropiată nici măcar de propria fiică, eu ce să mai cer sau să mai aștept?
*
E deja prea întuneric afară. Soarele a apus de aproape 3 ore. E 19:38...am mintea dezgolită de visuri, de nevoi, de ură, de culori. Mă simt închisă în propriul labirint. Mă complac în situația de a-mi claustra sufletul într-un spațiu sângerând. Nimic din ce-i afară nu m-atrage. Oare speranța chiar moare odată cu omul? Atunci eu sunt un om mort deja. Luminile roșii mă orbesc. Femei, bărbați, toți își văd de drumul lor spre casă. Eu? Mă târăsc prin noroiul societății, vrând să ajung într-un loc ca și al lor. Dar dau de spini ce-mi străpung până și oasele, arse de focul iluziei... Cobor din calvarul unui Rai imaginar, pentru a simți pământul înghețat. Măcar asta e realitate!. Pe ochi mi se așterne o perdea de sticlă în culoare vineție. Orizonturile se îngustează. Străzile sunt amorțite; levitează într-o jumătate a Terrei, ucise de noapte. Constrânse să existe, chiar de nimeni nu le mai înbrățișează. Mă simt urmărită de nuanțe verzi. Magazinul de suveniruri e stins. Școala arată acum ca un spital de boli pulmonare; înconjurat de fum și, poate, prea mult scrum. Stelele plutesc deasupra mea, iar luna-mi plânge pe acorduri de chitară blândă. Merg acasă...de fapt, merg acolo unde găsesc întotdeauna un pat prea rece, ce mă lasă să-l transform în pulberi de zăpadă.