(XI)
Crăciun...încep să urăsc chiar și cuvântul în sine. Clopotele Iadului îmi vibrează până-n călcâie. Oameni beți îmi strigă soarta cumplită. Teama mă lasă fără suflare. Mâna de pe umăru-mi stâng îmi propune idei terifiante. Îngheț. Siguranța de mai devreme e spulberată de individul ce-mi vrea „binele”. Trupul mi-e înșfăcat de mâini murdare și dorințe perverse. Mi-au paralizat toți neuronii!. Dar replica vărsată peste obrajii-mi goi și amenințările, mă trezesc...
Alerg ca și când în spatele meu ar fi abisul necruțător al demonilor îmbrăcați în haine de lut. Acasă... Parcă au trecut săptămâni... Tremur și mi-e frică!. Până și ferestrele mă-nspăimântă!. O strâng pe Soni în brațe și lacrimile-mi calde mă cuprind și-mi iartă-nfiorarea...