(VII)
25.11.2010, 8:14 - ceartă monstru cu maică-mea. 10m de dantela neagră din bumbac, eu înapoi acasă - fără bani, fără dantelă. În cele 3 ceasuri în care am dormit, am visat...mi se furaseră portofelul, dar mi se lăsase cardul - zgâriat, rupt, etc. În rest, nu mai aveam nici actele de indentitate. Acum chiar nu mai știu cine sunt...
10:27. Am cumpărat dantelă. Merg acasă. Soarele încălzește pământul ud, însă norii de petrol se adună...încet, încet... Am muntele în față. Ce dor cumplit mă-neacă. Concentrarea pentru a mai scrie ceva mi-e disturbată de un urlet de manea. Mp3-ul nu mai are baterie; aș fi ascultat Altar - „La noi”. Podul spre Breaza; negru, galben, portocaliu - 3 case, una lângă cealaltă; nesomn...
duminică, 5 decembrie 2010
(VI)
Am o boală incurabilă!. Caut răspunsuri la întrebări ce nu au loc în gașca de prieteni. Nici măcar în familie. Ce e aia familie? Familia mea, în momentul de față, sunt eu!. Pleoapele îmi cad; somnul mă răpește, mă duce în locuri stranii...
*
Iar mă năpădesc amintirile. De data asta, mi-e dor de Sibiu. De Ramona, prietena din facultate; chiar și de internalul ăla de căcat. De colegele de cameră; de ciupercile de la dușuri sau de mâncarea care îmi provoca mereu greață. De castani...de Parcul Tineretului, de șah...de nopțile din Piață. De barul de la facultate...de doamnele „peda”. De berile ascunse sub pat; de povestea internatului; înfricoșător!. De compunerile făcute la franceză de Anca pentru fetele de acolo. De coșmarurile Denisei sau de lecțiile de „ardelenească” ale Georgianei... De casele ce parcă stăteau să se dărâme. De Podul Mincinoșilor...de TOT!.
*
Podul spre Cetate e ca un cimitir ce are mult prea multe cruci. Aș vrea să-l ocolesc, dar ăsta e singurul drum. Să mă-ntorc, nu pot...semnul „sens unic” nu-mi permite. 17:30, miercuri, 24 noiembrie. Licurici dansează valsul morții. 17:42. Am ajuns în Câmpina. L-am văzut pe cel al cărui nume nu-l voi spune niciodată, fuma, își vedea de drum. Am trecut pe lângă el ca și cum nu l-aș cunoaște. Tic-tac, tic-tac - ceasul...tic-tac-tac, tic-tac-tac - puls nocturn. Fard negru, ochi în lacrimi, dezastru. Club Live. Bere multă, săruturi ținute sub secret, Franci... Euforie - pas!. Aud în boxele mașinii cu care mă întorc în Breaza „please forgive me!” - what if I can't?? What if I don't want to? Whatever...ca festivalul de toamnă de la Sinaia... Sunt beată, iar șoferul ăsta conduce groaznic. Trebuie să ajung la bar. Bani nu mai am, dar trebuie să plătesc o bere. O să dansez la bară pentru asta! În cazul în care nu mă trezesc din starea sublimă de amețeală.
De ce am senzația că toți facem tâmpenii când suntem sub influența alcoolului?! Poate nu sunt doar tâmpenii, poate doar așa avem curajul să ne arătăm adevărata față. Suntem curve dacă sărutăm un băiat pe care îl găsim atrăgător, dar pe care știm că mâine nu-l vom mai băga în seamă, pur și simplu pentru că nu e „genul nostru”? Vorba aia: „pana mea!”, verde, de 0.46, luată din Ploiești de la Magazinul de Muzică, încă dinainte de a-mi lua chitara. Nu mai pot scrie nimic acum. Nu am pic de coerență.
Am o boală incurabilă!. Caut răspunsuri la întrebări ce nu au loc în gașca de prieteni. Nici măcar în familie. Ce e aia familie? Familia mea, în momentul de față, sunt eu!. Pleoapele îmi cad; somnul mă răpește, mă duce în locuri stranii...
*
Iar mă năpădesc amintirile. De data asta, mi-e dor de Sibiu. De Ramona, prietena din facultate; chiar și de internalul ăla de căcat. De colegele de cameră; de ciupercile de la dușuri sau de mâncarea care îmi provoca mereu greață. De castani...de Parcul Tineretului, de șah...de nopțile din Piață. De barul de la facultate...de doamnele „peda”. De berile ascunse sub pat; de povestea internatului; înfricoșător!. De compunerile făcute la franceză de Anca pentru fetele de acolo. De coșmarurile Denisei sau de lecțiile de „ardelenească” ale Georgianei... De casele ce parcă stăteau să se dărâme. De Podul Mincinoșilor...de TOT!.
*
Podul spre Cetate e ca un cimitir ce are mult prea multe cruci. Aș vrea să-l ocolesc, dar ăsta e singurul drum. Să mă-ntorc, nu pot...semnul „sens unic” nu-mi permite. 17:30, miercuri, 24 noiembrie. Licurici dansează valsul morții. 17:42. Am ajuns în Câmpina. L-am văzut pe cel al cărui nume nu-l voi spune niciodată, fuma, își vedea de drum. Am trecut pe lângă el ca și cum nu l-aș cunoaște. Tic-tac, tic-tac - ceasul...tic-tac-tac, tic-tac-tac - puls nocturn. Fard negru, ochi în lacrimi, dezastru. Club Live. Bere multă, săruturi ținute sub secret, Franci... Euforie - pas!. Aud în boxele mașinii cu care mă întorc în Breaza „please forgive me!” - what if I can't?? What if I don't want to? Whatever...ca festivalul de toamnă de la Sinaia... Sunt beată, iar șoferul ăsta conduce groaznic. Trebuie să ajung la bar. Bani nu mai am, dar trebuie să plătesc o bere. O să dansez la bară pentru asta! În cazul în care nu mă trezesc din starea sublimă de amețeală.
De ce am senzația că toți facem tâmpenii când suntem sub influența alcoolului?! Poate nu sunt doar tâmpenii, poate doar așa avem curajul să ne arătăm adevărata față. Suntem curve dacă sărutăm un băiat pe care îl găsim atrăgător, dar pe care știm că mâine nu-l vom mai băga în seamă, pur și simplu pentru că nu e „genul nostru”? Vorba aia: „pana mea!”, verde, de 0.46, luată din Ploiești de la Magazinul de Muzică, încă dinainte de a-mi lua chitara. Nu mai pot scrie nimic acum. Nu am pic de coerență.
sâmbătă, 4 decembrie 2010
(V)
O nouă zi, aceeași viață, alt oraș. Club Live - Câmpina; cafea, țigară și muzică bună. Aștept un telefon. Când va suna, nu știu... Beau licoarea ce mă ucide încet, încet, chiar și fumul fierbinte mă ucide și chiar și sexul. Atunci, fac dragoste. Dar pentru asta trebuie să iubesc... Oare iubesc? Pe mine? În niciun caz! Viața? Acum deloc! Pe el? Habar n-am... Sensul vieții? Cazi > Ridică-te! Să mă ridic?! Mi-e lene... Sunt revoltată, dar...întotdeauna există un „dar”. Aș vrea să simt că zbor. Podul îmi surâde cu subînșeles. Ceva îmi urlă: „DAAAA!!!!”, însă altceva-mi șoptește ușor: „nu...nu...”.
Îmi place când mi se șoptește calm, nu când se țipă la mine!!
Telefonul sună, răspund...nu zic nimic...
„Ce faci?”
„Ă...eu...bine...”
„Poți veni la mine?”
„Acum...?”
„Daa...haai...”
„Vin...în 10 minute sunt la tine...”
Nu știu dacă voi avea curajul să menționez numele lui aici...și nu știu ce va urma. Plec spre un vis pierdut ascultând Urma - „Buy me with a coffee”.
*
Aș putea privi acei ochi la nesfârșit...în brațele lui mă rătăcesc și nu aș vrea să găsesc drumul spre o altă realitate. Dar mâine va fi din nou al ei. Niciodată al meu; niciodată doar al meu. Lumea mea e iluzionistul perfect!. Îl aud cântând, aș vrea să pot cânta și eu...nu pot; lacrimi încerc să ascund. Un zâmbet trist îmi invadează chipul. Afară e ceață și frig; aici e atat de cald, atat de bine...mâinile lui mă mângaie; atat de bland...atat de tandru.
Sunt a lui, chiar de nu știe.
Fericirea există, chiar de ține doare câteva minute. O noapte perfectă. Ideal atins!.
O nouă zi, aceeași viață, alt oraș. Club Live - Câmpina; cafea, țigară și muzică bună. Aștept un telefon. Când va suna, nu știu... Beau licoarea ce mă ucide încet, încet, chiar și fumul fierbinte mă ucide și chiar și sexul. Atunci, fac dragoste. Dar pentru asta trebuie să iubesc... Oare iubesc? Pe mine? În niciun caz! Viața? Acum deloc! Pe el? Habar n-am... Sensul vieții? Cazi > Ridică-te! Să mă ridic?! Mi-e lene... Sunt revoltată, dar...întotdeauna există un „dar”. Aș vrea să simt că zbor. Podul îmi surâde cu subînșeles. Ceva îmi urlă: „DAAAA!!!!”, însă altceva-mi șoptește ușor: „nu...nu...”.
Îmi place când mi se șoptește calm, nu când se țipă la mine!!
Telefonul sună, răspund...nu zic nimic...
„Ce faci?”
„Ă...eu...bine...”
„Poți veni la mine?”
„Acum...?”
„Daa...haai...”
„Vin...în 10 minute sunt la tine...”
Nu știu dacă voi avea curajul să menționez numele lui aici...și nu știu ce va urma. Plec spre un vis pierdut ascultând Urma - „Buy me with a coffee”.
*
Aș putea privi acei ochi la nesfârșit...în brațele lui mă rătăcesc și nu aș vrea să găsesc drumul spre o altă realitate. Dar mâine va fi din nou al ei. Niciodată al meu; niciodată doar al meu. Lumea mea e iluzionistul perfect!. Îl aud cântând, aș vrea să pot cânta și eu...nu pot; lacrimi încerc să ascund. Un zâmbet trist îmi invadează chipul. Afară e ceață și frig; aici e atat de cald, atat de bine...mâinile lui mă mângaie; atat de bland...atat de tandru.
Sunt a lui, chiar de nu știe.
Fericirea există, chiar de ține doare câteva minute. O noapte perfectă. Ideal atins!.
(IV)
Îmi amintesc și acum leagănul din curtea bunicilor. Era unul cât se poate de banal, făcut de bunicul meu, tatăl meu spiritual. Era atârnat de o creangă a corcodușului din colțul casei. Am iubit acel leagăn până în ziua în care a fost tăiat copacul...apoi am plâns. Era locul unde puteam să visez, puteam să fiu cine vroiam eu să fiu, fără să mă condamne cineva. Acum nu a mai rămas decât umbra fadă a rădăcinii. Totul se întampla pe când eram la grădiniță. Nu știam eu prea multe, dar simțeam răutatea lumii, chiar a vieții. La 11 ani, am făcut o semi-pareză din cauza sperieturilor aproape zilnice. Tatăl meu (biologic) devenise alcoolic. Lucra ca tâmplar la o fabrică din Câmpina și ca pompier pe tura de noapte în același loc...24/48. Când încă eram la grădiniță, în zilele în care nu muncea, venea să mă ia acasă - ce gest frumos din partea lui - în stare de ebrietate avansată fiind - eh...acum ce să mai zic...? Mai mult eu îl îndrumam pe calea către casă. Asta până m-am obișnuit să merg singură până la „Arta Casnică”, unde era mama angajată și mai apoi direct la bunici. Impropriu spus la bunici. Veneam în casa asta doar când era bunicul. Bunica nu a fost apropiată nici măcar de propria fiică, eu ce să mai cer sau să mai aștept?
*
E deja prea întuneric afară. Soarele a apus de aproape 3 ore. E 19:38...am mintea dezgolită de visuri, de nevoi, de ură, de culori. Mă simt închisă în propriul labirint. Mă complac în situația de a-mi claustra sufletul într-un spațiu sângerând. Nimic din ce-i afară nu m-atrage. Oare speranța chiar moare odată cu omul? Atunci eu sunt un om mort deja. Luminile roșii mă orbesc. Femei, bărbați, toți își văd de drumul lor spre casă. Eu? Mă târăsc prin noroiul societății, vrând să ajung într-un loc ca și al lor. Dar dau de spini ce-mi străpung până și oasele, arse de focul iluziei... Cobor din calvarul unui Rai imaginar, pentru a simți pământul înghețat. Măcar asta e realitate!. Pe ochi mi se așterne o perdea de sticlă în culoare vineție. Orizonturile se îngustează. Străzile sunt amorțite; levitează într-o jumătate a Terrei, ucise de noapte. Constrânse să existe, chiar de nimeni nu le mai înbrățișează. Mă simt urmărită de nuanțe verzi. Magazinul de suveniruri e stins. Școala arată acum ca un spital de boli pulmonare; înconjurat de fum și, poate, prea mult scrum. Stelele plutesc deasupra mea, iar luna-mi plânge pe acorduri de chitară blândă. Merg acasă...de fapt, merg acolo unde găsesc întotdeauna un pat prea rece, ce mă lasă să-l transform în pulberi de zăpadă.
Îmi amintesc și acum leagănul din curtea bunicilor. Era unul cât se poate de banal, făcut de bunicul meu, tatăl meu spiritual. Era atârnat de o creangă a corcodușului din colțul casei. Am iubit acel leagăn până în ziua în care a fost tăiat copacul...apoi am plâns. Era locul unde puteam să visez, puteam să fiu cine vroiam eu să fiu, fără să mă condamne cineva. Acum nu a mai rămas decât umbra fadă a rădăcinii. Totul se întampla pe când eram la grădiniță. Nu știam eu prea multe, dar simțeam răutatea lumii, chiar a vieții. La 11 ani, am făcut o semi-pareză din cauza sperieturilor aproape zilnice. Tatăl meu (biologic) devenise alcoolic. Lucra ca tâmplar la o fabrică din Câmpina și ca pompier pe tura de noapte în același loc...24/48. Când încă eram la grădiniță, în zilele în care nu muncea, venea să mă ia acasă - ce gest frumos din partea lui - în stare de ebrietate avansată fiind - eh...acum ce să mai zic...? Mai mult eu îl îndrumam pe calea către casă. Asta până m-am obișnuit să merg singură până la „Arta Casnică”, unde era mama angajată și mai apoi direct la bunici. Impropriu spus la bunici. Veneam în casa asta doar când era bunicul. Bunica nu a fost apropiată nici măcar de propria fiică, eu ce să mai cer sau să mai aștept?
*
E deja prea întuneric afară. Soarele a apus de aproape 3 ore. E 19:38...am mintea dezgolită de visuri, de nevoi, de ură, de culori. Mă simt închisă în propriul labirint. Mă complac în situația de a-mi claustra sufletul într-un spațiu sângerând. Nimic din ce-i afară nu m-atrage. Oare speranța chiar moare odată cu omul? Atunci eu sunt un om mort deja. Luminile roșii mă orbesc. Femei, bărbați, toți își văd de drumul lor spre casă. Eu? Mă târăsc prin noroiul societății, vrând să ajung într-un loc ca și al lor. Dar dau de spini ce-mi străpung până și oasele, arse de focul iluziei... Cobor din calvarul unui Rai imaginar, pentru a simți pământul înghețat. Măcar asta e realitate!. Pe ochi mi se așterne o perdea de sticlă în culoare vineție. Orizonturile se îngustează. Străzile sunt amorțite; levitează într-o jumătate a Terrei, ucise de noapte. Constrânse să existe, chiar de nimeni nu le mai înbrățișează. Mă simt urmărită de nuanțe verzi. Magazinul de suveniruri e stins. Școala arată acum ca un spital de boli pulmonare; înconjurat de fum și, poate, prea mult scrum. Stelele plutesc deasupra mea, iar luna-mi plânge pe acorduri de chitară blândă. Merg acasă...de fapt, merg acolo unde găsesc întotdeauna un pat prea rece, ce mă lasă să-l transform în pulberi de zăpadă.
(III)
Ce înseamnă „niciodată” pentru voi?
Până și nimicul e relativ...
Încerc să-mi dau seama ce înseamnă toate astea pentru mine, chiar mă străduiesc să văd dincolo de ce se scrie prin cărți sau pe internet. Cum spunea profa mea de filosofie din liceu, tot ce spui, nu poate fi în totalitate obiectiv, când ne referim la o analiză ce se cere a fi așa. În tot ce spui, se reflectă trăirile tale, sentimentele tale...tu!. Chiar și în cea mai mică cantitate existentă. Și vă rog să-mi iertați cacofonia, însă acum nu am gasit un cuvânt în vocabularul meu și așa mult prea îngust, să înlocuiască acea „mică” sau acea „cantitate”.
*
Sunt zguduită de un maxi-taxi, ce mă duce undeva unde, poate, nu ar fi trebuit să ajung. Uneori nu-mi pot explica de ce fac ceva anume; către ce alerg cu atata ardoare.
Am ajuns la destinație, însă de aici nu știu ce să mai fac. Aș vrea să văd pe cineva, dar nu am curajul să-i spun asta... Ce aștept? Ca mâna destinului să mă aducă în fața acestui om? Sigur nu va fi așa, dar...merg...încotro? N-am nici cea mai vagă idee!.
*
Încep să-mi pun la îndoială sănătatea mintală. Încet, încet, îmi dau seama că nu mai găsesc răspunsuri pentru faptele mele... Aud o broască!. Văd lumânări înșirate pe bordura trotuarului. Le voi aprinde, chiar de nu știu de ce fac asta sau pentru cine, chiar de nu știu dacă ajuntă sau dacă are vreun rost... O pisică își încearcă norocul cu lăbuțele; sper să nu alunece, să nu cadă, să nu se înece...
Când aveam vreo 7 ani, lacul ăsta mă fascina; acum nu mai e la fel, dar nici eu nu mai sunt la fel. Iertați-mi destăinuirile, dar în biserica din fața mea nu au loc; nu mai am credință; doar șinele de cale ferată par să-mi fie aliate.
Aștept ca, acel ceva, numit destin, să-mi pună în față un drum...dacă e acesta, nu-mi place. E pustiit, nu are vlagă. Nu are decât un strop de lumină portocalie de la felinarele singurătății. Un dric, stă mândru într-o parcare, așteptându-și următorul client, iar eu, încep să mă simt sufocată de lumea absentă. Rătăcesc pe trotuarele largi ale orașului în care m-am născut, aberez mult și mama mă vrea acasă...fumez și mai mult și mă îndrept spre locul în care voi găsi trenul ce mă va duce spre casă... În curând voi trece pe lângă un loc drag mie. Îmi iau o cafea de la non-stop. Apoi...o să aștept... Realizez cât este ceasul, 23:17 - alerg... În 12 minute voi fi deja departe, mult prea departe de tine, de ei, de lume...și chiar de mine.
Ce înseamnă „niciodată” pentru voi?
Până și nimicul e relativ...
Încerc să-mi dau seama ce înseamnă toate astea pentru mine, chiar mă străduiesc să văd dincolo de ce se scrie prin cărți sau pe internet. Cum spunea profa mea de filosofie din liceu, tot ce spui, nu poate fi în totalitate obiectiv, când ne referim la o analiză ce se cere a fi așa. În tot ce spui, se reflectă trăirile tale, sentimentele tale...tu!. Chiar și în cea mai mică cantitate existentă. Și vă rog să-mi iertați cacofonia, însă acum nu am gasit un cuvânt în vocabularul meu și așa mult prea îngust, să înlocuiască acea „mică” sau acea „cantitate”.
*
Sunt zguduită de un maxi-taxi, ce mă duce undeva unde, poate, nu ar fi trebuit să ajung. Uneori nu-mi pot explica de ce fac ceva anume; către ce alerg cu atata ardoare.
Am ajuns la destinație, însă de aici nu știu ce să mai fac. Aș vrea să văd pe cineva, dar nu am curajul să-i spun asta... Ce aștept? Ca mâna destinului să mă aducă în fața acestui om? Sigur nu va fi așa, dar...merg...încotro? N-am nici cea mai vagă idee!.
*
Încep să-mi pun la îndoială sănătatea mintală. Încet, încet, îmi dau seama că nu mai găsesc răspunsuri pentru faptele mele... Aud o broască!. Văd lumânări înșirate pe bordura trotuarului. Le voi aprinde, chiar de nu știu de ce fac asta sau pentru cine, chiar de nu știu dacă ajuntă sau dacă are vreun rost... O pisică își încearcă norocul cu lăbuțele; sper să nu alunece, să nu cadă, să nu se înece...
Când aveam vreo 7 ani, lacul ăsta mă fascina; acum nu mai e la fel, dar nici eu nu mai sunt la fel. Iertați-mi destăinuirile, dar în biserica din fața mea nu au loc; nu mai am credință; doar șinele de cale ferată par să-mi fie aliate.
Aștept ca, acel ceva, numit destin, să-mi pună în față un drum...dacă e acesta, nu-mi place. E pustiit, nu are vlagă. Nu are decât un strop de lumină portocalie de la felinarele singurătății. Un dric, stă mândru într-o parcare, așteptându-și următorul client, iar eu, încep să mă simt sufocată de lumea absentă. Rătăcesc pe trotuarele largi ale orașului în care m-am născut, aberez mult și mama mă vrea acasă...fumez și mai mult și mă îndrept spre locul în care voi găsi trenul ce mă va duce spre casă... În curând voi trece pe lângă un loc drag mie. Îmi iau o cafea de la non-stop. Apoi...o să aștept... Realizez cât este ceasul, 23:17 - alerg... În 12 minute voi fi deja departe, mult prea departe de tine, de ei, de lume...și chiar de mine.
vineri, 3 decembrie 2010
(II)
A mai trecut o zi; e ora 15:10, soarele e incă pe cerul de-un albastru incredibil de frumos și parcă tind să cred că e tot ce mi-a mai rămas. Mi-am aprins o țigară și fredonez în gândul meu „Behind blue eyes”-The Who. Billy, laptopul meu, a început să urle: „Urban violeeeent...”-Travka; nimic nu mai contează acum. Mă scufund în apele tulburi ale versurilor. Îmi amintesc acea noapte...9 noiembrie-noapte în care m-am născut și am murit. M-am îndrăgostit, am zâmbit și am iubit; acum trebuie să uit; fiecare sărut, fiecare mângâiere, acei ochi...acel surâs...acel nume... Nu știu dacă voi uita toate astea, însă nu voi uita niciodata cum a cântat numai pentru mine Satriani-„Allways with me, allways with you”. O iubire pentru numai cateva ceasuri, în 3 zile consecutive - o iubire perfectă!. Tind mereu să pun punct după semnul exclamării; nu mă mai întreb de ce fac asta, pentru că nu voi găsi răspunsul.
*
Dupa 20 de ani m-am mutat de la bloc în casa bunicii și parcă trăiesc pe șantier, totul luat de la zero, renovat: o nouă casă - o nouă viață; oare? Am lăsat îngropate multe amintiri în acel apartament cu 3 camere, în acel cartier. Pe scara acelui bloc am simțit pentru prima dată căldura buzelor unui băiat, ce-i drept, aveam doar 5 sau 6 ani. Acolo am învățat să cred și tot acolo mi-am pierdut credința. Am învățat ce înseamnă moartea și am învățat să iert. Și, la un moment dat, am realizat că am amintiri impregnate în minte încă de când aveam 8 luni - am confirmarea mamei.
Încă nu știu de ce stau și scriu toate astea. Jurnalul vieții mele, într-o serie de cuvinte banale. Îmi place să scriu, deși nu am nici strop de talent pentru a face asta.
*
Mi-am sărbătorit ziua de naștere în fiecare an, până în '99. Într-una din primele zile ale noului an, tatăl meu e chemat la secția de poliție. Fratele meu vitreg murise în închisoare. Făcând o paranteza: tatăl meu mai fusese căsătorit cu o unguroaică, cu care a avut 2 copii și anume Luminița și Valentin. Luminița, pe care nu mi-o pot asuma ca soră, pentru că niciodată nu am avut aceeași perspectivă asupra „mediului înconjurator”, nu am fost niciodată pe aceeași lungime de undă, această cunoștință cu care îmi împart tatăl, duce o viață cât se poate de banală; divorțată de 2 ori, căsătorită pentru o a 3-a oară, are 3 copii și este în zodia racului. Are un soț care o controlează permanent, nu are un loc de muncă, însă mai are în grija încă 5 copii ai soțului. Vali, în schimb, a fost copilul rebel, teribilismul în persoană și spaima cartierului. A sfârțit prin a intra la închisoare pentru furt, apoi, eliberat. După numai cateva zile de „escapadă” ajunge acasă, îi cere scuze mamei mele, acum căsătorită cu tatăl nostru (câțiva ani în urmă, fosta soție murise de „inima rea”, cum zburau vorbele prin „sat” - infarct!), îi spune că va pleca, pentru a nu-i mai face neplăceri. Oare își făcuse prieteni acolo, pe tărâmul necunoscut multora dintre noi? Cu siguranță nu! De Sf. Ion, în '99, a fost înmormântat; vârsta? 27 de ani!
A mai trecut o zi; e ora 15:10, soarele e incă pe cerul de-un albastru incredibil de frumos și parcă tind să cred că e tot ce mi-a mai rămas. Mi-am aprins o țigară și fredonez în gândul meu „Behind blue eyes”-The Who. Billy, laptopul meu, a început să urle: „Urban violeeeent...”-Travka; nimic nu mai contează acum. Mă scufund în apele tulburi ale versurilor. Îmi amintesc acea noapte...9 noiembrie-noapte în care m-am născut și am murit. M-am îndrăgostit, am zâmbit și am iubit; acum trebuie să uit; fiecare sărut, fiecare mângâiere, acei ochi...acel surâs...acel nume... Nu știu dacă voi uita toate astea, însă nu voi uita niciodata cum a cântat numai pentru mine Satriani-„Allways with me, allways with you”. O iubire pentru numai cateva ceasuri, în 3 zile consecutive - o iubire perfectă!. Tind mereu să pun punct după semnul exclamării; nu mă mai întreb de ce fac asta, pentru că nu voi găsi răspunsul.
*
Dupa 20 de ani m-am mutat de la bloc în casa bunicii și parcă trăiesc pe șantier, totul luat de la zero, renovat: o nouă casă - o nouă viață; oare? Am lăsat îngropate multe amintiri în acel apartament cu 3 camere, în acel cartier. Pe scara acelui bloc am simțit pentru prima dată căldura buzelor unui băiat, ce-i drept, aveam doar 5 sau 6 ani. Acolo am învățat să cred și tot acolo mi-am pierdut credința. Am învățat ce înseamnă moartea și am învățat să iert. Și, la un moment dat, am realizat că am amintiri impregnate în minte încă de când aveam 8 luni - am confirmarea mamei.
Încă nu știu de ce stau și scriu toate astea. Jurnalul vieții mele, într-o serie de cuvinte banale. Îmi place să scriu, deși nu am nici strop de talent pentru a face asta.
*
Mi-am sărbătorit ziua de naștere în fiecare an, până în '99. Într-una din primele zile ale noului an, tatăl meu e chemat la secția de poliție. Fratele meu vitreg murise în închisoare. Făcând o paranteza: tatăl meu mai fusese căsătorit cu o unguroaică, cu care a avut 2 copii și anume Luminița și Valentin. Luminița, pe care nu mi-o pot asuma ca soră, pentru că niciodată nu am avut aceeași perspectivă asupra „mediului înconjurator”, nu am fost niciodată pe aceeași lungime de undă, această cunoștință cu care îmi împart tatăl, duce o viață cât se poate de banală; divorțată de 2 ori, căsătorită pentru o a 3-a oară, are 3 copii și este în zodia racului. Are un soț care o controlează permanent, nu are un loc de muncă, însă mai are în grija încă 5 copii ai soțului. Vali, în schimb, a fost copilul rebel, teribilismul în persoană și spaima cartierului. A sfârțit prin a intra la închisoare pentru furt, apoi, eliberat. După numai cateva zile de „escapadă” ajunge acasă, îi cere scuze mamei mele, acum căsătorită cu tatăl nostru (câțiva ani în urmă, fosta soție murise de „inima rea”, cum zburau vorbele prin „sat” - infarct!), îi spune că va pleca, pentru a nu-i mai face neplăceri. Oare își făcuse prieteni acolo, pe tărâmul necunoscut multora dintre noi? Cu siguranță nu! De Sf. Ion, în '99, a fost înmormântat; vârsta? 27 de ani!
„Sunt în criză de autocunoaștere” sau „Jurnalul vieții mele intr-o serie de cuvinte banale”
O simplă încercare de a scrie un roman. Nu băgați în seamă toate prostiile de aici.
(I)
Nu știu la ce vă așteptați voi să găsiți în rândurile ce urmează a fi scrise. Nici măcar eu nu știu ce voi scrie!. Poate ar fi indicat să încep prin a vă da câteva detalii minore despre mine, pentru a ști ce om se află în spatele acestor cuvinte ce curg pe o foaie albă, pe care cu siguranță se vor scurge multe picături de cafea și pulberi de scrum de țigară, apoi scrise aici...
Eu sunt Tina. De fapt, acesta nici nu este numele meu, dar e scurt, simplu. ușor de reținut, poate chiar simpatic. Am 20 de ani și sunt în criză de autocunoaștere. Sunt studentă în anul I la Psihologie, deși ar fi trebuit să fiu în anul II la Jurnalism.
Stau în balconul casei mele și privesc cerul senin. E 15 noiembrie și sunt 19 grade Celsius. Cafeaua e pe terminate, iar pachetul de țigări stă chircit într-un colț de masă. Nu mai are suflet. Azi merg cu pisica la veterinar; nu-mi place să recunosc, dar cred ca are cancer mamar. Doar cuvîntul în sine, cancer, îmi dă fiori și-mi răscolește mintea, îmi readuce in față acele imagini teribile de acum aproape 7 ani... Ascult la un mp3 player vechi Guns N Roses-Patience. Întotdeauna mi-a plăcut să ascult muzică și niciodata să citesc, mai ales în școală, când simțeam că sunt obligată să fac asta. Îmi mințeam profii că am citit cărțile cap-coadă, când eu, de fapt, citeam doar rezumatele pe net. Nu vă recomand să faceți asta, pentru că ați putea rata detalii importante. Toate cărțile au rostul lor și în toate găsești ceva care te reprezintă-în toate!.
Prima carte citita integral a fost „Soni” de Andrei Ruse; asta se întâmpla acum 2 ani. Cartea aia mi-a schimbat viața și mi-a deschis apetitul pentru citit. Mulțumesc Andrei Ruse!. Dacă nu ați citit-o, v-o recomand. S-ar putea să vă trezească (și pe voi) la viață!.
Stau și privesc găinile vecinei de vizavi; cum calcă pe iarba incă verde, ciugulesc, dau din aripi sau aleargă. Mă gândesc că viața ar putea fi atat de simplă; dar de ce să fie simplă?! Nu! În niciun caz! Noi, oamenii, suntem niște genii în a ne complica viața. Și nu numai pe a noastră înșine, dar și pe a altora.
(I)
Nu știu la ce vă așteptați voi să găsiți în rândurile ce urmează a fi scrise. Nici măcar eu nu știu ce voi scrie!. Poate ar fi indicat să încep prin a vă da câteva detalii minore despre mine, pentru a ști ce om se află în spatele acestor cuvinte ce curg pe o foaie albă, pe care cu siguranță se vor scurge multe picături de cafea și pulberi de scrum de țigară, apoi scrise aici...
Eu sunt Tina. De fapt, acesta nici nu este numele meu, dar e scurt, simplu. ușor de reținut, poate chiar simpatic. Am 20 de ani și sunt în criză de autocunoaștere. Sunt studentă în anul I la Psihologie, deși ar fi trebuit să fiu în anul II la Jurnalism.
Stau în balconul casei mele și privesc cerul senin. E 15 noiembrie și sunt 19 grade Celsius. Cafeaua e pe terminate, iar pachetul de țigări stă chircit într-un colț de masă. Nu mai are suflet. Azi merg cu pisica la veterinar; nu-mi place să recunosc, dar cred ca are cancer mamar. Doar cuvîntul în sine, cancer, îmi dă fiori și-mi răscolește mintea, îmi readuce in față acele imagini teribile de acum aproape 7 ani... Ascult la un mp3 player vechi Guns N Roses-Patience. Întotdeauna mi-a plăcut să ascult muzică și niciodata să citesc, mai ales în școală, când simțeam că sunt obligată să fac asta. Îmi mințeam profii că am citit cărțile cap-coadă, când eu, de fapt, citeam doar rezumatele pe net. Nu vă recomand să faceți asta, pentru că ați putea rata detalii importante. Toate cărțile au rostul lor și în toate găsești ceva care te reprezintă-în toate!.
Prima carte citita integral a fost „Soni” de Andrei Ruse; asta se întâmpla acum 2 ani. Cartea aia mi-a schimbat viața și mi-a deschis apetitul pentru citit. Mulțumesc Andrei Ruse!. Dacă nu ați citit-o, v-o recomand. S-ar putea să vă trezească (și pe voi) la viață!.
Stau și privesc găinile vecinei de vizavi; cum calcă pe iarba incă verde, ciugulesc, dau din aripi sau aleargă. Mă gândesc că viața ar putea fi atat de simplă; dar de ce să fie simplă?! Nu! În niciun caz! Noi, oamenii, suntem niște genii în a ne complica viața. Și nu numai pe a noastră înșine, dar și pe a altora.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)