...Doi proști și-atat...

Respir din ce în ce mai greu, privirea e fixata în tavan...patul mă reneagă, iar conștiința îmi rulează același episod. Sângele-mi vorbește și el, la fel și cărțile... Pe o foaie văd versuri palide...pisica mă privește violent, lanțurile-mi țin sufletul să nu scape de tot coșmarul ăsta ce mă sfâșie... Perdelele-mi dansează moartea, cerneala-mi scrie testamentul. Valuri tulburi de cuvinte răsturnate fără milă mă golesc de mine...

Dar tu...tu vezi ce-i bine pentru tine...nu vrei s-auzi, refuzi să crezi și pleci. N-ai răbdare s-asculți, n-ai puterea să renunți...preferi să pierzi decât să riști, nu vrei să suferi, iar tot ce faci e doar să fugi.
Aș vrea să poți înmormânta acel temut trecut, dar ai prea multă -n tine rădăcină de pelin. Am încercat să sap, să scot tot ce-a rămas, nu m-ai lăsat...
Suntem doi proști și-atat...am uitat de noi și-am adunat doar ploi.
Acum mormântul mi-e deschis, dar în curând va fi închis, iar visul, ce tu l-ai desprins din negrele taceri, va fi învins, va fi stins...