De ce...?

  Ma simt de parca nu as mai avea nimic de spus, nimic de facut, ca toata viata mea a ajuns la un punct mort. Nu mai simt nici caldura razelor soarelui…sunt ca un zombie ce rataceste intr-o lume lipsita de culoare. Am pierdut la jocul asta de-a viata. Ma afund din ce in ce mai mult in nisipurile miscatoare ale unei minti bolnave. M-am zbatut sa scap si am cazut mai mult si mai mult…sunt coplesita de tot ce se intampla in jurul meu. Oare cum e sa visezi ? Oare cum e sa privesti cerul instelat ? Ce e ala soare ? Ce e aia iubire ? Prietenie ? Incredere ? Ce gust are cafeaua ? De cand nu mai suntem copii ? Ce e aia maturitate ? Ce sunt aia parinti ? Ce e aia bucurie ? Ce e aia dorinta ? De cand nu am mai zambit…oh…de cand… ? As fi jurat ca nu va fi asa. As fi strigat la oricine ar fi incercat sa-mi spuna ca totul se va spulbera, ca nimic nu-mi va aduce inapoi sclipirea din ochi. As fi fost in stare sa ucid, numai sa nu ma vad pe mine intr-o moarte continua, lenta…teribila…si nimeni nu e in stare, nimeni nu are curaj sau poate ca doar nimanui nu-i pasa…suntem prea indiferenti…nu ne mai pasa nici macar de noi insine. Simt cum ma apropii de momentul in care nu voi mai avea putere nici sa ma intreb « de ce ? ». De ce nici lacrimi nu mai curg ? De ce afara este frig ? De ce nimeni nu vorbeste ? De ce suntem plictisiti ? De ce sa pierd ? De ce e rau ? De ce nu tu ? De ce nu eu ? De ce  minciuna ? De ce ura ? De ce ignoranta ? De ce cinism ? De ce nu ploua ? De ce de gheata am devenit ? De ce bolnavi ? De ce complexe ? De ce furie ? De ce mandrie ? De ce ???
   Prea multe intrebari fara un raspuns concret…doar prea multe…