wondering if someday...
marți, 18 ianuarie 2011
XIII
Visurile noastre nu mor niciodată, sunt doar părăsite, ca o carte proastă uitată pe un raft, într-un pod vechi și prăfuit. Da, ca o carte proastă! Altfel nu ne-am lăsa visurile în paragină dacă nu am ști că sunt și ele, la rândul lor, „proaste”. Influențați de o societate în care, orice altceva este mai important decât urmarea unui vis. Crezi că nu ai nicio șansă în a-ți vedea visul împlinit? Iubește-l! E al tău, e singurul lucru pe care în deții cu adevărat; crede în el și se va realiza.
Zâmbesc la ceață, iar ceața-i furioasă.
Asta înseamnă c-am învins!
Ce? Găsește-mi tu răspunsul.
Visurile noastre nu mor niciodată, sunt doar părăsite, ca o carte proastă uitată pe un raft, într-un pod vechi și prăfuit. Da, ca o carte proastă! Altfel nu ne-am lăsa visurile în paragină dacă nu am ști că sunt și ele, la rândul lor, „proaste”. Influențați de o societate în care, orice altceva este mai important decât urmarea unui vis. Crezi că nu ai nicio șansă în a-ți vedea visul împlinit? Iubește-l! E al tău, e singurul lucru pe care în deții cu adevărat; crede în el și se va realiza.
Zâmbesc la ceață, iar ceața-i furioasă.
Asta înseamnă c-am învins!
Ce? Găsește-mi tu răspunsul.
luni, 17 ianuarie 2011
XII
Vine un moment, în viața fiecăruia, în care trebuie să fie salvat, fix de cineva la care nu se aștepta vreodată. Salvat de la moarte: fizică sau psihică.
Ce-ți rămâne de făcut, când omul care te-a disprețuit ori ți-a făcut mult prea mult rău ori pur și simplu, un om pe care nu-l cunoști câtuși de puțin, ce faci atunci când acesta iți „dăruiește” propria-ți viață? Ceea ce, în unele cazuri, nici cei mai buni prieteni, nici familia, oameni pe care îi respecți și pe care îi iubești, nu ar fi fost în stare, nu ar fi avut curajul ori determinarea să o facă, mai presus de orice... Ce-ți rămâne de făcut? Poate că nu vei face nimic, practic vorbind, dar cu siguranță vei simți ceva, în sufletul tău care acum trăiește; și vei zâmbi. Un zâmbet ce e definiția clară a uimirii, a respectului față de acel om și încă ceva: descoperi pe propria piele faptul că, ceea ce este cu adevărat nelimitat se numește „cunoaștere”.
Dar când...când începe încercarea, tentativa salvării de către acel om? Atunci când se va stabili legătura sufletelor. Aici nu vorbesc de medici și pacienți, în sensul propriu al cuvintelor. Deși, la un moment dat, când mă voi simți în măsură să vorbesc, o voi face; voi puncta și acest subiect, dar nu acum.
Că tot suntem invadați de generația supranumită, supraanalizată, supra-prea-mult-caz-făcut-pe-subiect: emo, care cu toții știm deja ce înseamnă, pentru că trăim pe acest pământ, unde s-a ajuns la momentul în care, dramele adolescentine, ce drame...adevărate tragedii, dom'le, sunt luate drept probleme la nivel înalt, prea înalt!
Cu toții suntem sensibili, într-o anumită măsură; unii trecem mai greu peste o situație dificilă, alții mai ușor. Dar să fim serioși, majoritatea puștilor ăstora, emo, care au o medie de vârstă de 15-16 ani, nu fac altceva decât să dramatizeze la superlativ. Decât să-i mai numesc „sensibili”, pentru că acest cuvânt mă duce cu gândul la ceva frumos, prefer să-i intitulez „slabi” pe acești indivizi.
Te-a părăsit iubitul? Ce faci? Mergi în prima discotecă, te îmbeți, dansezi pe ce găsești pe acolo, eventual mai te și culci cu vreunul; și a doua zi? Ce te doare mai tare? Că un tip te-a lăsat cu buza umflată, chiar când vroiai să-i spui că-l iubești? Sau noaptea „fierbinte”? Cu siguranță „arsurile” alea vor rămâne mai mult impregnate în mintea ta, decât un biet individ care ți-a dat papucii, pentru că se plictisise de tine.
Sau poate ai fi stat închisă în cameră, așezată într-un colț și bocind de zor, de parcă i-ar fi păsat cuiva... Poate i-ar fi păsat unui bun prieten, dar de vreme ce ești singură...de unde buni prieteni...
Asta să ne fie Tragedia! Nu mai legăm prietenii...avem doar cunoscuți...și poate, prea mulți...
Iar cuvintele mele nu sunt bune să exprime în totalitate dramele ce ne omoară secundă cu secundă, dar un om a fost capabil să spună toate astea în câteva versuri, Octavian Paler în „Paradoxul vremurilor noastre”. Și cu trimiterea asta, am spus tot, doar citindu-l și simțindu-i fiecare cuvințel.
Vine un moment, în viața fiecăruia, în care trebuie să fie salvat, fix de cineva la care nu se aștepta vreodată. Salvat de la moarte: fizică sau psihică.
Ce-ți rămâne de făcut, când omul care te-a disprețuit ori ți-a făcut mult prea mult rău ori pur și simplu, un om pe care nu-l cunoști câtuși de puțin, ce faci atunci când acesta iți „dăruiește” propria-ți viață? Ceea ce, în unele cazuri, nici cei mai buni prieteni, nici familia, oameni pe care îi respecți și pe care îi iubești, nu ar fi fost în stare, nu ar fi avut curajul ori determinarea să o facă, mai presus de orice... Ce-ți rămâne de făcut? Poate că nu vei face nimic, practic vorbind, dar cu siguranță vei simți ceva, în sufletul tău care acum trăiește; și vei zâmbi. Un zâmbet ce e definiția clară a uimirii, a respectului față de acel om și încă ceva: descoperi pe propria piele faptul că, ceea ce este cu adevărat nelimitat se numește „cunoaștere”.
Dar când...când începe încercarea, tentativa salvării de către acel om? Atunci când se va stabili legătura sufletelor. Aici nu vorbesc de medici și pacienți, în sensul propriu al cuvintelor. Deși, la un moment dat, când mă voi simți în măsură să vorbesc, o voi face; voi puncta și acest subiect, dar nu acum.
Că tot suntem invadați de generația supranumită, supraanalizată, supra-prea-mult-caz-făcut-pe-subiect: emo, care cu toții știm deja ce înseamnă, pentru că trăim pe acest pământ, unde s-a ajuns la momentul în care, dramele adolescentine, ce drame...adevărate tragedii, dom'le, sunt luate drept probleme la nivel înalt, prea înalt!
Cu toții suntem sensibili, într-o anumită măsură; unii trecem mai greu peste o situație dificilă, alții mai ușor. Dar să fim serioși, majoritatea puștilor ăstora, emo, care au o medie de vârstă de 15-16 ani, nu fac altceva decât să dramatizeze la superlativ. Decât să-i mai numesc „sensibili”, pentru că acest cuvânt mă duce cu gândul la ceva frumos, prefer să-i intitulez „slabi” pe acești indivizi.
Te-a părăsit iubitul? Ce faci? Mergi în prima discotecă, te îmbeți, dansezi pe ce găsești pe acolo, eventual mai te și culci cu vreunul; și a doua zi? Ce te doare mai tare? Că un tip te-a lăsat cu buza umflată, chiar când vroiai să-i spui că-l iubești? Sau noaptea „fierbinte”? Cu siguranță „arsurile” alea vor rămâne mai mult impregnate în mintea ta, decât un biet individ care ți-a dat papucii, pentru că se plictisise de tine.
Sau poate ai fi stat închisă în cameră, așezată într-un colț și bocind de zor, de parcă i-ar fi păsat cuiva... Poate i-ar fi păsat unui bun prieten, dar de vreme ce ești singură...de unde buni prieteni...
Asta să ne fie Tragedia! Nu mai legăm prietenii...avem doar cunoscuți...și poate, prea mulți...
Iar cuvintele mele nu sunt bune să exprime în totalitate dramele ce ne omoară secundă cu secundă, dar un om a fost capabil să spună toate astea în câteva versuri, Octavian Paler în „Paradoxul vremurilor noastre”. Și cu trimiterea asta, am spus tot, doar citindu-l și simțindu-i fiecare cuvințel.
joi, 30 decembrie 2010
miercuri, 22 decembrie 2010
(XI)
Crăciun...încep să urăsc chiar și cuvântul în sine. Clopotele Iadului îmi vibrează până-n călcâie. Oameni beți îmi strigă soarta cumplită. Teama mă lasă fără suflare. Mâna de pe umăru-mi stâng îmi propune idei terifiante. Îngheț. Siguranța de mai devreme e spulberată de individul ce-mi vrea „binele”. Trupul mi-e înșfăcat de mâini murdare și dorințe perverse. Mi-au paralizat toți neuronii!. Dar replica vărsată peste obrajii-mi goi și amenințările, mă trezesc...
Alerg ca și când în spatele meu ar fi abisul necruțător al demonilor îmbrăcați în haine de lut. Acasă... Parcă au trecut săptămâni... Tremur și mi-e frică!. Până și ferestrele mă-nspăimântă!. O strâng pe Soni în brațe și lacrimile-mi calde mă cuprind și-mi iartă-nfiorarea...
Crăciun...încep să urăsc chiar și cuvântul în sine. Clopotele Iadului îmi vibrează până-n călcâie. Oameni beți îmi strigă soarta cumplită. Teama mă lasă fără suflare. Mâna de pe umăru-mi stâng îmi propune idei terifiante. Îngheț. Siguranța de mai devreme e spulberată de individul ce-mi vrea „binele”. Trupul mi-e înșfăcat de mâini murdare și dorințe perverse. Mi-au paralizat toți neuronii!. Dar replica vărsată peste obrajii-mi goi și amenințările, mă trezesc...
Alerg ca și când în spatele meu ar fi abisul necruțător al demonilor îmbrăcați în haine de lut. Acasă... Parcă au trecut săptămâni... Tremur și mi-e frică!. Până și ferestrele mă-nspăimântă!. O strâng pe Soni în brațe și lacrimile-mi calde mă cuprind și-mi iartă-nfiorarea...
luni, 13 decembrie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)